Am ajuns să joc la clubul la care era tata antrenor, la CSM Reşiţa, într-o atmosferă pe care o consideram uşor ostilă şi pe care de abia mai târziu am înţeles-o. Niciodată tata n-a vrut ca eu să fiu băgat în seamă la echipă pentru că eram baiatul lui Chivu. Îl judecam, îl acuzam cumva atunci, în sinea mea, pentru că mă trata cu indiferenţă, se purta cu mine mai rece decât cu ceilalţi jucători. Cerea mult şi eu făceam tot posibilul să-i arăt că sunt bun. Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe mama, după ce am mai crescut, după ce tata a murit, de ce nu mi-a spus niciodata mie, direct, că am talent la fotbal, de ce nu m-a încurajat mai mult. Cred că mi-am răspuns singur la întrebarea asta după o vreme. Răceala lui de atunci m-a îndârjit şi mai mult să arăt ce pot, m-a făcut să muncesc, ceea ce nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat dacă eram cocoloşit şi favorizat. Talentul fără muncă nu duce nicăieri, îmi dau seama acum. Cred ca aş fi rămas un veşnic «băiat cu potenţial» dacă n-aş fi avut ceva de demonstrat în primul rând mie şi în al doilea rând tatălui meu, dacă pe vremea când eram la Reşiţa tata nu ma trimitea cu tramvaiul acasă în timp ce el pleca cu maşina deşi plecam de la stadion în acelaşi timp… Ştiu şi simt că a avut mereu încredere în mine. N-a mai apucat să mă vadă mai departe de Reşiţa. Aveam 17 ani când a murit.
Craiova

La momentul acela se vorbea de un transfer al meu la Steaua. Aproape că bătusem palma, le promiseserăm celor de la Steaua că la 18 ani mă transfer la ei însă destinul meu a luat o altă întorsătură. La vreo două luni după moartea lui, Ilie Balaci de la Universitatea Craiova, coleg şi prieten cu tata, a venit la Reşiţa şi a anunţat că îl vrea pe Chivu junior la echipa lui. La Craiova a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Jucam fundaş stânga la o echipă din divizia A, eram apreciat, aveam ocazia să arăt că nu sunt doar Chivu junior, ci…Cristian Chivu, fotbalist de divizia A. Nu anticipam că după un an de zile o sa ajung la Amsterdam prin ceea ce se numea atunci transferul anului.
Amsterdam

Un vârtej de evenimente, de situaţii, de emoţii. M-am trezit la 18 ani că eram fundaş la Ajax Amsterdam, singur într-o ţară străină, într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni, locuind la hotel, departe de familia mea şi de tot ce-mi era cunoscut. Am resimţit singurătatea în prima jumătate de an la Amsterdam. Era destul de greu să-mi fac prieteni în condiţiile în care eu nu vorbeam olandeza şi ne înţelegeam doar în engleză aşa că de cele mai multe ori mă trezeam în camera de hotel încercând să-mi omor timpul jucând cărţi de unul singur sau bântuind pe internet. M-am adaptat treptat, am învăţat olandeza la cursurile săptămânale la care ne trimitea echipa, am reuşit să mă mut la casa mea, am ajuns căpitan de echipă - fundaş central…Au fost patru ani frumoşi în care m-am îndrăgostit de oraşul Amsterdam şi de locuitori, de stilul lor de viaţă.
Roma

De patru ani sunt la AS Roma şi sunt mândru că am învăţat italiana. Mi-a fost mai uşoară mutarea la AS Roma pentru că aveam deja experienţa vieţii în străinătate şi am avut prieteni care m-au ajutat de la bun început. Singurătatea, da, este o stare care apare destul de des, mai ales atunci când eşti departe de familie, când nu poţi ajunge în ţară decât câteva săptămâni într-un an, în vacanţa de vară şi de sărbătorile de iarnă. În seara asta, când scriu biografia pentru site, parcă nu mă simt singur. Am senzaţia că am împărtăşit mult din mine, poate prea mult, dar că cei care citesc şi care m-au văzut doar dând cu piciorul în minge pe teren sunt mai aproape de mine. Poate mai aproape decât dacă aş fi lângă ei.